Pentru a definitiva Vârsta de bronz, sculptorul francez Auguste Rodin a lucrat vreme de aproape doi ani, între 1875 şi 1877, alegând în locul unui model profesionist, un tânăr soldat belgian cu o condiţie fizică bună. Acesta i-a pozat câte patru ore pe zi, vreme de aproape 18 luni, permiţându-i să experimenteze poziţii diferite de cele practicate de sculptura academistă contemporană. După ce a vizitat şi Italia, studiind sculptura antică şi pe cea a Renaşterii, Rodin a optat pentru un nud masculin de mărime naturală (180 cm), în picioare, într-un uşor contrapposto. Naturalismul modelajului a făcut ca Rodin să fie acuzat că, în loc să modeleze ghipsul, ar fi luat mulaj direct de pe model, artistul fiind obligat să recurgă la mărturiile celor care îl văzuseră lucrând, pentru a obţine acceptul de a expune varianta în bronz la Salonul de la Paris din mai 1880.

Exemplarul muzeului a fost achiziţionat de către regina Maria, o mare admiratoare a artei lui Rodin.

Portretul Giovannei Spinola Pavese a fost pictat de Rubens în 1606, în timpul şederii sale la Genova. A fost trimis aici de ducele de Mantova pentru a face portretele mai multor membrii ai aristocraţiei locale care acţionau ca un adevărat consorţiu de bancheri pentru regii Spaniei. Portretele aveau rolul de a-i asigura ducelui de Mantova bunăvoinţa şi prietenia unora dintre cei mai importanţi oameni ai zilei.

Giovanna Spinola Pavese este pictată în picioare, în mărime naturală, pozând ca o regină. Mâna stângă sprijinită în şold îi conferă un aer autoritar şi pune în valoare lungimea mânecii şi lucirile satinului argintiu cu care este dublată aceasta. Negrul rochiei, corsajul foarte strâmt şi gulerul plisat, înalt, sunt în ton cu moda de la curtea spaniolă. Arcul triumfal acoperit de trandafiri căţărători care o încadrează şi fântâna în care îşi înmoaie delicat mâna dreaptă, reflectă preferinţa aristocraţiei genoveze pentru grădină ca spaţiu al naturaleţii comportamentale.

Tabloul Poartă (Saint-Tropez) de Paul Signac înfăţişează un colţ din grădina casei artistului situată pe malul mării Mediterane. Artistul a locuit în micul port din sudul Franţei între 1892 şi 1911.

Pâlcul de floarea soarelui şi aerul vibrat de căldură indică o zi de vară. În partea dreaptă, soţia pictorului, conturată puternic contra luminii, se profilează pe velele albe ale unui iacht, probabil chiar cel al lui Signac.

Spre deosebire de Seurat, ale cărui experimente pointilliste şi divizioniste le explică din punct de vedere teoretic, Signac nu foloseşte exclusiv culori în stare pură, ci le amestecă în mici tuşe juxtapuse cu ajutorul cărora construieşte direct forme şi planuri, lăsând ochiul să recompună direct culorile. În cazul acestei lucrări, distanţa optimă pentru a percepere efectul de amestec optic este de circa 10 metri, o distanţă mare în raport cu dimensiunea relativ mică a tabloului.

Tabloul pictorului flamand Frans Snyders, Pelerinii din Emaus, dezvăluie aparent o scenă de bucătărie: o tânără slujnică rubicondă, înconjurată de fructe, legume şi vânat, zâmbeşte arătându-ne ostentativ un ciorchine de struguri. Ea ne atrage atenţia astfel asupra încăperii din fundal, în care trei bărbaţi stau la masă. Cel din mijloc binecuvântează pâinea, un gest care dezvăluie comesenilor că tovarăşul alături de care străbătuseră drumul de la Ierusalim la Emaus este însuşi Iisus cel înviat a treia zi din morţi.

În prim-plan tronează alimente obişnuite pentru mesele celor înstăriţi, de la pâine albă la păsări zburătoare precum sitarii. Ele constituie un indiciu cu privire la statutul social al clienţilor pentru care Snyders elaborează la începutul carierei acest tip de compoziţii complexe în care trimiterile la viaţa spirituală se împletesc cu realitatea cotidiană a Ţărilor de Jos de la începutul secolului al XVII-lea.

Tintoretto plasează unul dintre cele mai populare subiecte religioase din secolul XVI, Buna Vestire, în interiorul unui palazzo veneţian din vremea sa. Fecioara Maria este surprinsă de Arhanghelul Gabriel în timp ce se roagă, îngenuncheată lângă prie-Dieu-ul de lângă patul cu baldachin. Părul şi decolteul acoperite cu un văl transparent de mătase îi dau înfăţişarea unei tinere aristocrate veneţiene. Trupurile alungite ale celor două personaje se răsucesc elegant în jurul propriei axe, imprimând o mişcare spiralată întregii compoziţii. Desenul riguros geometric al dalelor de marmură ne conduce privirea spre curtea interioară şi dincolo de ea, spre portalul clasic şi peisajul din fundal.

Draperii grele de catifea, cu falduri umflate de vânt, formează o graniţă flexibilă între interior şi exterior, între spaţiul sacru al scenei din prim plan şi cel profan al lumii din fundal.

În colţul din stânga jos o pisică încolăcită priveşte pieziş spre noi atrăgându-ne atenţia că suntem martorii unui dublu miracol, cel al Bunei Vestiri şi cel al reprezentării de către Tintoretto a unui moment ce nu a avut alţi martori.

Peisaj cu căpiţe este o lucrare de maturitate a lui Maurice de Vlaminck, reprezentant mai puţin obişnuit al curentului fovist prin preferinţa pentru o cromatică austeră şi o pensulaţie spontană, plină de nerv, dominată de emoţii.

Vlaminck a reluat deseori motivul peisajului cu căpiţe de fân după o schemă compoziţională similară. Linia joasă a orizontului este întreruptă în partea stângă de două căpiţe masive, desenate din tuşe lunguieţe. Cerul de un albastru plumburiu se prăvale peste pământ sugerând iminenta declanşare a unei furtuni. O pensulaţie liberă de orice constrângeri conferă imaginii un dramatism cu valenţe de-a dreptul expresioniste, singularizează creaţia lui Vlaminck în raport cu cea a altor fovişti precum Derain sau Matisse şi îi asigură un loc aparte în pictura din prima jumătate a secolului XX.