Ca și în cazul Revoluției de la 1848, momentul Unirii Principatelor din 1859 a însuflețit și a determinat implicarea multor artiști în viața cetății, prin întruchiparea memorabilului moment. Între aceștia s-a aflat și tânărul Nicolae Grigorescu care, conform mărturiilor lui Alexandru Vlahuță, își amintea următoarele:

„Într-o dimineață ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus șaua pe cal, și fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile. Îți ieșeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau vorbeau de Cuza, de Unire, se îmbrățișau și încingeau horă în mijlocul drumului. Și era un ger de crăpau pietrele. Da unde mai sta cineva în casă?Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. Vreo săptămână n-am mai putut lucra. Plăteam câte trei și câte patru sfanți pe o gazetă și ne strângeam toți s-ascultăm noutăți - «novitale» cum se zicea pe atunci. Nici nu mai era chip să ne gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu și făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor.”

Din păcate schițele pe care Grigorescu le evocă nu s-au mai păstrat. Câțiva ani mai târziu, în contextul experienței franceze, artistul avea să realizeze mica schiță în ulei - Unirea Principatelor -, probabil în pregătirea unei ample compoziții care nu a mai ajuns niciodată să fie executată. Desigur, la acel moment – în preajma lui 1866-, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza fusese înlăturat iar principele Carol I era proaspăt instalat, contextul politic se schimbase, iar rememorarea Unirii Principatelor devine relevantă dacă ținem cont de faptul că recunoașterea ei fusese garantată de către Imperiul Otoman numai pe durata domniei lui Cuza. Prin intermediul unor astfel de imagini se atrăgea atenția asupra fragilității Unirii Principatelor.