Click HERE for the English version.

Descarcă harta.

O societate în plină schimbare, cu o viață artistică ce primește noi influențe și își stabilește noi direcții... Un peisaj artistic capabil să plaseze artistul în topul preferințelor modei și cu o muzică nouă, marcată de geniul lui George Enescu... Cam acesta este decorul în care arta modernă românească se conturează la sfârșit de secol XIX și început de XX.

Pe firul muzicii, primul artist care ne atrage atenția este Theodor Aman (1831 – 1891), întemeietor al primelor școli românești de arte frumoase de la Iași și București. Pictor și grafician, pedagog și academician, Theodor Aman rămâne în istoria artei românești ca un etern preocupat de epoca sa. Lucrările sale au preluat temele înaltei societăți bucureștene, din care el însuși făcea parte, precum în lucrările Petrecere cu lăutari, Bal mascat în atelier (Serata), Natură moartă cu violoncel și altele. (Sala 1)

Pe traseul modernității, ne oprim și asupra pictorului Ștefan Luchian (1868 – 1916). Supranumit „pictorul naturii”, Ștefan Luchian rămâne în arta românească modernă ca un pasionat al genului, un maestru al culorilor vii, îndrăznețe, supuse constant unei lumini intense. Respectul și iubirea pentru artă l-au îndemnat pe George Enescu într-o zi..., aproape de tragicul sfârșit al pictorului, să-i cânte ore întregi la căpătâi. (Sala 3)

Parcursul traseului ne invită să zăbovim ceva vreme și în sala 5 dedicată sculptorului Dimitrie Paciurea (1873 – 1932), artist român cunoscut pentru forța simbolismului și misterul himerelor sale. Dintre toate acestea, se va remarca una dintre lucrările dedicate personalităților universale – serie a artistului. Bustul lui Beethoven a fost realizat în 1912 și întruchipează, într-o viziune simbolistă, tipologia creatorului prin excelență.

Mergând mai departe, pe firul cronologic al artei românești moderne, nu putem să nu remarcăm segmentul avangardei, ce reunește artiști care au refuzat tradiția, propunând re-inventarea artei. Marcel Iancu (1895 – 1984), Max Herman Maxy (1895 – 1971), Arthur Segal (1875 – 1944) sau Victor Brauner (1903 – 1966), cu toții au făcut pictură și sculptură, artă decorativă și scenografie, afiș și arhitectură. Cum ar arăta însă muzica prin ochii unui pictor avangardist? Vedeți în Café Concert-ul lui Marcel Iancu. (Sala 6) Poate mai mult decât toți, Constantin Brâncuși (1876 – 1956) se remarcă prin căutarea sintezei, a esențialului, prin volumul pur, plin de forță și vibrații. Privindu-i operele, ne întrebăm: oare ce muzică asculta Brâncuși? (Sala 7)

Iar finalul traseului propus în Galeria de Artă Românească Modernă și „creionat” prin Concertul picturilor este marcat de oprirea în sala 11, în fața lucrării Nud feminin cu mandolină. Realizată în 1941 de scluptorul român Boris Caragea (1906 – 1982), lucrarea ne duce cu gândul la clasicismul grecesc prin subiect, compoziție și vigoarea volumelor, amintind în același timp de propunerile plastice ale sculptorului francez Aristide Maillol (1861 – 1944). Sculptorul Boris Caragea este și autorul statuii dedicată în 1961 lui George Enescu și amplasată lângă Universitatea Națională de Muzică din București.

Click HERE for the English version

Descarcă harta.

Acordați-vă un mic respiro pentru a vă bucura de dialogul dintre două arte: pictură și muzică. Urmând traseul muzical pe care vi-l propunem, veți descoperi nu numai legătura dintre artiștii plastici și muzicieni, ci și admirația reciprocă exprimată în operele acestor mari spirite.

1. Corneliu Baba – George Enescu

„Dintre artiștii mari ai lumii, Enescu mi-a rămas ca o icoană a tot ce poate cuprinde într-însa noțiunea artistului de geniu și a unuia din cei mai nobili gânditori în artă. Portretul era în lucru atunci când de departe a venit știrea morții lui. L-am terminat după câteva luni de muncă chinuită. A fost prezentat la expoziția de la Dalles (1955), a dominat sala, și totuși critica nu l-a acceptat decât cu rezerve. Nimeni nu înțelegea, decât poate aceia care au cunoscut marea lui personalitate spirituală, de ce l-am imaginat cu capul puțin plecat, adus puțin de spate, cu silueta aceea caracteristică numai lui, și de ce nu am văzut în el un lăutar cu fruntea sus, sigur pe sine.
[...] Acum se află în atelierul meu, unde lucrez la o nouă replică în care vreau să exprim ceea ce n-am putut exprima în prima versiune”. (Corneliu Baba, Confesiuni și Jurnale, vol. I, 1944 – 1965)

2. Colecția Iser -Arlechinadă, Cântăreața în albastru, Două odalisce, Odaliscă.

Pentru cea de a doua oprire vă propunem nu doar lucrările artistului, ci şi obiecte ce i-au aparţinut. Ansamblul de patru instrumente muzicale – expuse special cu ocazia acestei campanii – erau utilizate ca recuzită de pictorul care obişnuia să reprezinte scene cu puţine personaje, folosind modele pe care el însuşi le aşeza „în poză” în atelier, în diverse atitudini şi însoţite de varii accesorii.

Unul dintre motivele recurente din faimoasele sale compoziţii cu odalisce este cel al teorbei, instrument cu coarde din familia lăutei, abil exploatată de Iser ca accent compoziţional în numeroase lucrări de pictură şi grafică, începând cu finalul anilor 1920 şi, mai ales, în prima jumătate a anilor 1940.
Iosif Iser compara adesea exerciţiul artistic cu cel muzical: „Desenam într-una. Desenele erau şi au rămas pentru mine ceea ce sunt gamele pentru un pianist.”

3. Colecția Simu - Gentilom cu lăută (Jacques Henri Lambert) și Corul (Hedwig Mechle Grossmann)

Juristul, diplomatul şi omul politic Anastase Simu (1854 – 1935) a fost unul dintre cei mai importanţi colecţionari români de artă europeană occidentală activi la finalul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX.
Tabloul Gentilom cu lăută de Jacques Henri Lambert a fost achiziţionat de Simu de la Paris chiar în anul realizării sale, în 1907. Pictorul a fost unul dintre artiştii care, delimitându-se de curentele moderniste în plină expansiune, a optat pentru subiecte lipsite de racordare la cotidianul imediat, în genere scene cu unul sau mai multe personaje înveşmântate anacronic, cel mai adesea după moda europeană a veacului al XVII-lea, tratate într-un registru stilistic de un figurativism inechivoc.
Lucrarea Corul, pictată de artista germană Hedwig Mechle Grossmann, are un caracter hibrid, la limita între scena de gen şi portretul de grup. Dinamismul imaginii este dat de orientarea diferită a personajelor, ce par să interpreteze o partitutură polifonică. Lipsa de adâncime spaţială a compoziţiei, cu includerea în prim-plan a tuturor personajelor, precum şi unghiul din care acestea sunt redate fac ca privitorul tabloului să se simtă acceptat în spaţiul reprezentării, aproape transformat într-un spectator intim al concertului.

4. Colecția Garabet Avachian - Natură moartă cu chitară (Lucian Grigorescu)

Considerat de criticii de artă unul dintre cei mai buni „colorişti” români, Lucian Grigorescu a căutat prin oranjul din tablourile sale, nuanţa roşului dobrogean din copilăria sa. Culorile de inspiraţie meridională – brunul, oranjul, ocrul – se regăsesc şi în Natura moartă cu chitară, ca parte a unei cromatici atât dragi din biografia sa.
Colecționarul Garabet Avachian a fost profesor de vioară la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, unde a format ani la rând numeroşi virtuozi ai acestui instrument.

5. Colecția Weinberg - Interior de atelier (Gheorghe Petrașcu), Tătăroaică cu țibulcă, Barbu Lăutaru, Natură moartă (Iosif Iser)

Iosif Iser este un artist pentru care motivele inspirate de imaginarul muzical reprezintă aproape o marcă personală. Moise Weinberg, colecționarul cel mai pasionat al lucrărilor sale, l-a cunoscut pe „pictorul odaliscelor” în 1940, iar între cei doi s-a legat o prietenie de câteva decenii. În tabloul Tătăroaică cu ţibulcă – Odaliscă (1945) şi în natura moartă cu vioară şi cobză (Natură moartă cu instrumente muzicale, 1940), instrumentele sunt foarte atent aşezate în scenă și reprezentate dintr-un unghi care le monumentalizează.
În aceeași colecție puteți admira şi un mic pseudo-portret în guaşă al lui Barbu Lăutaru cu cobză, faimos muzicant activ în Ţările Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea, subiect abordat de Iser în mod repetat în anii 1930-1940.
Semnalăm și tabloul lui Gheorghe Petrașcu Interior de atelier - un colţ din atelierul artistului în care elementele compoziţionale (simeza, biblioteca, masa cu instrumentele de lucru) gravitează în jurul motivului central al unei chitare. Spaţiu de lucru, de instruire şi de delectare, atelierul pare astfel să sintetizeze, în viziunea lui Petraşcu, ceea ce istoricii culturii au numit „sistemul modern al artelor”.