La sfârşitul secolului XVII, domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) susţinea refacerea bisericii mitropoliei din Târgovişte, inclusiv a iconostasului acesteia. Printre icoanele noi pictate de Athanasie zugrav, se numără şi cea a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Privind-o, cei care i se închinau își puteau aminti fapte istorice intrate în legendă care, grație contextului contemporan, aveau o pronunțată valoare simbolică.
Icoana îi prezintă pe cei doi sfinți în picioare, așezați simetric de o parte și de alta a unei cruci monumentale, vegheată în partea de sus de imaginea lui Iisus binecuvântând; la poalele crucii se întinde orașul Constantinopol. Pe lângă însemnele puterii imperiale - costume somptuoase, sceptre bogat decorate şi coroane - cei doi sfinți poartă și însemne de mari arhierei, conducători ai bisericii: Constantin are pe piept o cruce pectorală cu reprezentarea lui Iisus răstignit, iar Elena medalionul cu imaginea Maicii Domnului.
Popularitatea lor se bazează pe realitatea istorică: promulgarea creștinismului ca religie de stat de către împăratul roman Constantin (306 – 337) a pus capăt prigoanei la care erau supuși primii creștini. Din porunca lui s-a ridicat Constantinopolul, capitala creștinismului răsăritean. Împărătesei Elena, mama lui Constantin, legenda îi atribuie descoperirea adevăratei cruci a Mântuitorului. Icoana îi figurează îmbrăcați în fastuoase costume țesute din fir de aur, profilați pe un fundal de aur care amintește nu doar legendara bogăție a Constantinopolului ci și pe cea a domnitorului muntean, cunoscut contemporanilor drept Altîn-Bey, prințul aurului. Brâncoveanu, care poartă numele marelui împărat, luptă și el pentru eliberarea creștinilor de sub dominația otomană. Trecutul și prezentul, puterea politică și cea spirituală se susțin reciproc, unite în jurul crucii.
La sfârşitul secolului XVII, iconostasul datorat zugravului Athanasie se înscrie într-un program complex care include alături de construirea de noi așezăminte bisericești, refacerea celor mai vechi. În încercarea sa de emancipare de sub dominația otomană, Brâncoveanu, ca și Șerban Cantacuzino și alți domnitori înaintea sa, se bizuie pe Biserică, instituție fundamentală pentru guvernarea Țării Românești, și pe ortodoxie, element identitar distinctiv. Miza acestei strategii depășește însă granițele teritoriului pe care îl conduce.